Scurt istoric al Regimentului 57 Aviaţie Vânătoare

În această perioadă, un accent deosebit s-a pus pe dirijările la interceptare, deoarece constituiau o noutate, având la bază principii noi determinate de existenţa punctului de comandă la nivel de regiment, punct care avea în subordine şi o staţie de radiolocaţie sovietică de tipul P-3 (RL-3), fixă sau mobilă. Punctul de comandă însemna o încăpere în care erau dispuse radioreceptoarele care în alfabetul morse recepţionau mesaje despre evoluţiile avioanelor ţintă şi respectiv vânători. Două receptoare primeau informaţii cu privire la situaţia aeriană din ţară şi de peste hotare, având denumirea de Centralizata 1 şi Centralizata 2. Aceste mesaje erau recepţionate de către militari în termen care le înscriau într-un registru şi le transmiteau unui alt militar numit „dictor“.

Acest dictor, transmitea datele despre ţinte şi vânători, ori alte aeronave, în sala de conducere, unde erau recepţionate de planşetişti, care erau tot militari în termen şi care înfigeau pe hartă machete din tablă, vopsite în albastru sau roşu (amic sau inamic). Sala de conducere cuprindea locul unde se găsea comandantul regimentului, având la îndemână toate legăturile telefonice necesare; masa pe care erau instalate comenzile la distanţă a staţiilor radio, pentru transmiterea ordinelor şi convorbirilor radio ce se efectuau de către ofiţerul navigator cu dirijarea. Pe planşeta verticală era o hartă ( 1:500.000) care cuprindea: România, parte din U.R.S.S., Turcia, Grecia, Bulgaria şi Ungaria, hartă pe care se trasa drumul probabil al ţintelor şi vânătorilor şi se înfigeau machetele metalice amintite. A doua planşetă era orizontală, cu aceiaşi hartă, care era marcată atât în caroiaj rectangular, cât şi în azimut şi distanţă, pe care se punea o coală de calc pe care se marca parcurgerea zborului de către avioanele ţintă sau vânător. Datele de pe planşeta în azimut şi distanţă erau transmise de către operatorul de pe staţia de radiolocaţie şi recepţionate de un planşetist, care le materializa pe planşetă. Pe baza acestor date, navigatorul de la planşetă făcea calculele necesare pentru momentul decolării şi pentru realizare dirijării la interceptare. Comenzile erau apoi transmise navigatorului cu dirijarea. Dirijarea se executa destul de dificil, deoarece vitezele de zbor erau cuprinse între 600 şi 900 km/h, iar raza de viraj la o înclinare de 30º era, la viteza de 600 km/h, de 4,9 km., vânătorul trebuind să fie scos în spatele ţintei, la un unghi între 30 şi 15 grade sau chiar în spate la o distanţă sub 10 km, interceptarea făcându-se la vedere, deoarece avionul IAK-23 nu avea radiolocator de bord. După realizarea descoperirii ţintei, pilotul executa o tragere foto cu fotomitraliera de bord, iar după aterizare se developa filmul, se întocmea o fişe şi se acorda calificativul.

În condiţii meteo grele, în plafon sau deasupra plafonului, pe traiect în afara staţiei de radiolocaţie terestră se folosea aparatura R.P.K.O.-10M, care avea indicator la bord (acesta indica staţia de radioaducere la aerodrom – în faţă, în spate, stânga sau dreapta). Se mai folosea şi goniometrul terestru, pe care trebuia să te acordezi, să recunoşti semnalul morse al staţiei şi să intri în legătură cu operatorul care îţi indica un cap compas către staţie.

Pentru acest lucru, piloţii trebuiau să aibă o pregătire deosebită, să cunoască foarte bine alfabetul morse, raionul de zbor. Toate convorbirile se făceau pe unde scurte şi tot timpul, în raport de distanţa faţă de aerodrom pilotii, erau nevoiţi să se acordeze pentru a nu pierde legătura radio.

Anul 1953 s-a încheiat cu bine, în sensul că, în principiu, activitatea de zbor s-a desfăşurat în condiţii bune, fără evenimente deosebite, cu participări la misiuni de cooperare, mitinguri aeriene (cu prilejul Zilei Aviaţiei), precum şi importante misiuni de întrebuinţare în luptă ca: lupte aeriene, trageri în ţinte terestre şi la manşă, zbor la înălţime şi în formaţii de până la escadrilă.