Scurt istoric al Regimentului 57 Aviaţie Vânătoare

Programul de zbor era alcătuit de aşa natură ca în scurt timp piloţii să poată intra în alarmă (serviciu de luptă) ziua şi noaptea. În acest scop se executau exerciţii de zbor în formaţie la toate înălţimile, zbor instrumental, trageri cu armamentul de bord în ţinte terestre sau în ţintă aeriană, tragerile în ţintă aeriană se făceau în manşă – un sac confecţionat dintr-o pânză specială, fără fund, cu un diametru de un metru şi o lungime de 9-10 m. Această manşă era tractată de un alt avion IAK-23, care în locaşul unuia dintre tunuri avea fixat un dispozitiv de agăţare a cablului, lung de 300 m, cu un declanşator electric, dublat de unul mecanic tip foarfece, care tăia cablul în situaţii deosebite.

Procedeul era următorul: decola avionul ce tracta manşa şi patrula în zona Galaţi – Independenţa, la diverse înălţimi, iar avioanele ce trebuiau să execute tragerile decolau la ordinul Punctului de Comandă, interceptau avionul ţintă (remorcher) şi executau tragerea, după care se înapoiau la aerodrom.

Rezultatele tragerilor erau apreciate după numărul de proiectile ce au perforat manşa – fiecare pilot vânător avea proiectilele vopsite cu o anumită culoare (roşie, neagră, verde, galbenă, etc.). Pentru o şedinţă de tragere norma era de 20 proiectile, câte 10 pentru fiecare tun, iar aprecierea era: 3 perforări ale manşei – calificativ foarte bine; 2 perforări – bine, iar o perforare – satisfăcător.

Serviciul de luptă se făcea în raport cu pregătirea piloţilor şi executa ziua şi noaptea, în toate condiţiile meteorologice. Pentru acest serviciu, avioanele erau trase la capătul aerodromului, pe un buzunar, cu căruciorul de pornire cuplat, pilotul în avion, gata ca, la ordin, să pornească motorul şi să decoleze. Evident, tehnicul era lângă avion. Ciclul era – o oră în avion, o oră la baracă. Baraca era una din lăzile provenite din transportul aeronavelor fiind folosită atât iarna cât şi vara, ca loc de adăpost, având două paturi metalice tip trupă, o masă şi două scaune.
Atât şeful de stat major cât şi şeful punctului de comandă, precum şi ofiţerii naviganţi, făceau parte din personalul navigant, fiind consideraţi observatori aerieni.

Începând cu 12 decembrie 1951, Divizia 97 are în compunere trei Regimente: R 135 Av.V., R 172 Av.V. şi R 294 Av.V. Pe 1 ianuarie 1952, comandant la R 172 Av.V. este numit oficial căpitanul Balaur Dumitru, până la data de 1 iulie 1952, când este numit Locţiitor pentru Zbor la Divizia 97 Av.V, iar comanda regimentului este preluată de căpitanul Păduraru Gheorghe (care la 23 august 1952 a fost avansat la gradul de maior). Deasemeni, la 1 aprilie 1952, lt. Zamfirescu Ion, este înlocuit în funcţia de Şef de Stat major de către lt. maj. Titi Gavrilă.

Cazarea personalului navigant era asigurată în blocurile de locuinţe de pe aerodrom, fiecare cameră era dotată cu paturi, aşternuturi, şifonier, bibliotecă, cuier, masă cu două scaune, precum şi pahare pentru apă. Eru asigurate energia electrică, apa şi 1200 kg. lemne pentru foc, toate gratuit.

Personalul tehnic şi nenavigant era cazat în comună, la diverse familii, deci la particulari, şi plăteau chirie la înţelegere.
Hrana pentru întregul personal era asigurată pe bază de norme, cartelă de alimente şi îmbrăcăminte.

Personalul navigant avea norma de hrană de 6.500 de calorii, care era asigurată la popota cu bucătărie şi sală de mese de sine stătătoare, pe lângă care aveau şi cartela de tip A (adică la nivel de miner) destinată pentru pâine, zahăr, ulei şi orez.